Omul nu a fost niciodată primitiv
Un
om care judecă nu va reuşi niciodată să accepte ideea că arhitectura
antică, de o perfecţiune ce nu poate fi egalată de niciuna dintre
tehnologiile noastre actuale, a fost realizată de oameni din epoca
pietrei, în pieile goale, fără judecată şi mânaţi doar de instinct. Ar
trebui să te jenezi să vii în faţa a milioane de oameni şi să spui
asemenea minciuni despre lumea apusă a acestei planete, ale cărei opere
de artă sfidează timpul.
Este ilogic să încerci
să convingi un om cu judecată că blocuri de piatră grele de până la
2.000 de tone au fost ridicate de oameni primitivi, cu ajutorul
rulourilor de lemn şi cu sfori din liane. Am fi în stare să acceptăm
acest lucru, dacă oamenii de ştiinţă şi susţinătorii lor înfocaţi ne-ar
arăta pe viu că este posibil.
De pildă, să ne arate cum se poate
construi piramida cea mare din Egipt în 50 de ani, cam cât a trăit
faraonul Keops, şi care doar la exterior este făcută din 2.500.000 de
blocuri de piatră, cântărind cel puţin 2,5 tone fiecare… Cum au putut
primitivii să şlefuiască aceste milioane de pietre, să le care la peste
70 de kilometri distanţă de locul extragerii lor, să le ridice la 150 de
metri înălţime şi să le aşeze fără nicio eroare? Cum este posibil să-i
umileşti pe aceşti „arhitecţi ai timpului”, cum îi numea Zecharia Sitchin, care au lăsat minuni ce sfidează tehnologia modernă şi să spui că au fost nişte primitivi?
De
ce continuă să fie predate în şcoli aceste minciuni evidente? Şi de ce
nici acum nimeni nu vrea să se trezească şi să vadă adevărul? Nu există
nu ştiu, nu se poate. Există doar frică de adevăr, de necunoscut, de
transformare. Pentru cei care cred în primitivismul anticilor, prezentăm
în cele ce urmează doar câteva dintre minunatele lor opere de
arhitectură, despre care elita spune că sunt făcute de nişte oameni
primitivi, pentru zeii lor. Și începem chiar cu demascarea acestei
imense minciuni în care elita ştiinţifică ne obligă să credem. Mulţi
cred că ceea ce au învăţat la școală este real, susţinând şi apărând
minciuni care, spuse la infinit, au devenit adevăr. Însă adevărata faţă a
realităţii ni se ascunde din cele mai vechi timpuri.
Abu Simbel şi hidrocentrala de la Assuan
În
1960, președintele Nasser a început în Egipt lucrările celei mai mari
centrale electrice a țării, care trebuia să ilumineze capitala Cairo și
împrejurimile sale. Pe locul în care trebuia captat imensul fluviu sfânt
al egiptenilor se ridica însă una dintre cele mai frumoase construcții
ale lumii antice: templul din piatră Abu Simbel, reședința faraonului
Ramses al II-lea, una dintre minunile antice ale acestei țări, aflat în
patrimoniul UNESCO. Deoarece imensa construcție era în pericol, UNESCO a
mobilizat 113 țări, care să contribuie cu bani, utilaje, muncitori,
ingineri și arhitecți la mutarea monumentului cu doar 180 de metri mai
sus de locul în care se construia barajul.
Fațada
templului este impunătoare. Are 33 metri înălțime și 38 metri lățime.
Reprezintă patru statui ale lui Ramses, fiecare făcută dintr-un singur
bloc de piatră, având între 10 și 20 de metri înălțime și cântărind
între 30 și 1000 de tone.
Mutarea templului de
la Abu Simbel a durat 5 ani și a fost nevoie de 2.000 de oameni, tone de
materiale și un efort tehnologic fără precedent. Au fost folosite cele
mai noi și mai sofisticate mașinării inventate până atunci și s-a apelat
la mai toate națiunile tehnologizate ale Terrei pentru a înfăptui
această mutare. Dacă citim superlativele apărute în presa vremii, care
fac referire la această operațiune, ne vine să râdem: „Mutare epocală! Tehnologie fără precedent!113 țări implicate în proiect!”
Adică 5 ani ca ceva antic, făcut de niște primitivi, să fie mutat cu
doar 180 de metri? Păi cum au ridicat ei aceste minunății, care
cântăreau până la 1000 de tone, cu funii și lemne, iar
super-tehnologizații s-au chinuit cu tot ce au avut mai bun timp de 5
ani, ca să mute totul cu doar 180 de metri?
Cum
au făcut primitivii să aducă blocurile de piatră întregi de la 70 de
kilometri depărtare și să le pună nevătămate pe poziții? Nu se știe! Un
lucru este însă cert: ei, primitivii, le-au tăiat în cariere
îndepărtate, le-au șlefuit, le-au sculptat, le-au înălțat și le-au
asamblat într-o armonie perfectă așa întregi, cum au fost construite, în
timp ce super-tehnologizații au făcut ceva epocal: din 1960 până în
1965 au tăiat tot templul bucată cu bucată și l-au reasamblat la 180 de
metri mai încolo.
Păi cum vine asta, dragă om
avansat? Timp de 5 ani, inginerii, constructorii și tehnologia lor
avansată au tăiat în felii un monument antic despre care ni se spune că a
fost ridicat cu ajutorul unor funii. N-ar fi fost oare momentul ideal
să ne demonstreze cum au făcut anticii acest lucru? Cum vine asta, fără
tehnologie se construiește ceva, în timp ce cu tehnologie se distruge?
Iată
masacrul tehnologic al templului de la Abu Simbel, într-un video care
ne arată cum mută tehnologizații de azi minunile primitivilor:
https://www.youtube.com/watch?time_continue=110&v=HCDQikYVnCA
Nu
avem nimic împotriva faptului că doar în acest fel s-a putut salva o
minune a antichității, dar asta dovedește că, de fapt, ceea ce se spune
nu prea se potrivește cu realitatea, nu vi se pare?
Puma Punku și arhitecții timpului
Puma
Punku (Bolivia) este unul dintre cele mai impunătoare situri
arheologice ale lumii antice, cunoscut nu atât pentru faptul că acolo
tot primitivii noştri au construit temple pentru zei, cât datorită
faptului că în acea zonă se văd mai mult decât oriunde în altă parte
două lucruri care ne lămuresc asupra unor „mistere” ale lumii
ştiinţifice, care nu poate să ne dea nişte răspunsuri concrete la două
întrebări simple:
- cine a construit acele minunăţii?
- de ce toate construcţiile sunt devastate, ca şi când o catastrofă a trecut peste ele?
La
prima întrebare se poate răspunde simplu: le-au construit tot acei
„primitivi” care aveau o super-civilizație înfloritoare, așa cum se vede
din rămășițele ei.
Ceea
ce se vede reprezintă doar 1% din minunile arhitecturale ale acestei
aşezări care cândva a fost o civilizaţie înfloritoare, ce avea
cunoştinţe uluitoare de inginerie şi arhitectură şi o tehnologie care o
întrece cu mult pe a noastră. Este inutil să ne ascundem după deget şi
să ne decretăm cei mai inteligenţi descoperitori de unelte şi energii
superioare, când de fapt se vede clar că ceea ce nouă ni se pare că
descoperim este de fapt o redescoperire a ceea ce popoarele antice au
descoperit înaintea noastră. Măreţia şi grandoarea acestor civilizaţii
se vede nu numai după rămăşiţele culturii şi aşezărilor lor, ci şi după
felul în care ne-au scris şi ne-au spus tot ce ştiau şi aveau ei în
acele vremuri, despre cum erau sclavii zeilor (a se citi
„extratereştrilor”) şi cum omul de atunci lupta împotriva lor. Aceste
scrieri antice, în care ei ne avertizează în legătură cu multe aspecte,
noi astăzi le numim legende, poveşti, primitivism.
În
fotografia de mai jos se vede cum imensele blocuri de piatră au fost
spulberate de la locurile lor de o mână nevăzută, cu o forță de
neconceput, făcându-le să se împrăștie precum bețele de chibrit pe tot
întinsul podișului bolivian. Ne întrebăm cu stupoare ce catastrofă
nebănuită a avut atâta putere, încât să măture o civilizație care nu
trăia în epoca de piatră, așa cum ni se spune, ci în case de piatră.
Cine, cum și de ce a spulberat totul atât de ușor?
Dacă
piatra şi bazaltul de câteva mii de tone au putut fi distruse, atunci
ce s-ar petrece cu casele noastre, de care suntem aşa de mândri, pe care
le zboară vântul şi la o pală mai puternică? Te mai poţi crede oare cel
mai inteligent şi tehnologizat din univers în faţa maeştrilor care
modelau piatra şi bazaltul ca pe unt, cioplind din ele aşezări
nemuritoare? Dar nu numai la Puma Punku există rămăşiţele unei
civilizaţii înfloritoare şi inteligente, ci şi pe restul planetei,
inclusiv în apele oceanelor.
Baalbek, locul unde primitivii ne dau clasă
Baalbek
este unul dintre cele mai controversate locuri ale antichităţii. Se
află în Liban, la cca 80 de kilometri depărtare de capitala Beirut. Este
cunoscut nu numai datorită nenumăratelor sale temple de dimensiuni
impresionante, ci mai ales datorită templului construit pentru zeul
Jupiter, de către romani. Romanii, distrugătorii lumii antice, s-au
lăudat că au construit acest templu pentru zeul lor. Desigur, tot aşa
cum au construit peste tot, în imperiul lor, pe fundaţiile
construcţiilor antice care au mai rămas după ce le-au distrus ei, aşa
cum au făcut şi cu podul nostru de peste Dunăre construit de Decebal,
sau cu minunata civilizaţie etruscă, de la care au învăţat totul, în
umbra căreia au trăit, dar pe care au distrus-o mai apoi, însuşindu-şi
cu neruşinare măreţia şi gloria sa.
Renumitul
templu antic, distrus de romani, din care au mai rămas doar baza și
coloanele din față, are o particularitate unică în lume. Peste ruinele
rămase, romanii au reconstruit templul lor, închinat lui Jupiter,
schimbându-i apoi numele din Baalbek în Heliopolis. Putem avea mari
dubii că aceste ziduri au fost opera romanilor „civilizatori”, pentru că
asemănarea lor cu cetățile geților din Dacia, Troia sau Peru este
uimitoare. Dar să mai fie și un lup mâncat de oaie, că n-o fi foc, cu
toate că această construcţie uimitoare are acelaşi tip de piatră şi
aceeaşi tehnică de construcţie ca a geto-dacilor.
Partea
cea mai interesantă este că această bază are în componenţa sa nişte
pietre de granit de o mărime uimitoare. Sunt trei la număr şi de aceea
au căpătat numele de Trilithon. Sunt cele mai mari pietre de construcţie
din lume. Fiecare bloc este perfect şlefuit şi cântăreşte 1000 de tone.
Cine
a putut să le aducă din carieră în acest loc, să le taie şi să le aşeze
perfect în aceste ziduri? Această tehnică de construcţie nu aparţine
nimănui, niciunei civilizaţii cunoscute pe pământ. Cine ar fi putut să
ridice astfel de greutăţi? La ora actuală, singura macara capabilă să
ridice această greutate se află în Anglia, dar nu este în stare să se şi
deplaseze cu o astfel de încărcătură. Deci, dacă primitivii deplasau cu
funii şi rulouri de lemn o greutate pe care nici cea mai avansată
tehnologie n-o poate face, atunci e mai bine să fii primitiv decât
tehnologizat.
Dar asta nu este tot. Curtea templului este aşezată pe o platformă numită „Marea terasă”,
care are un zid enorm, realizat cu pietre mastodont de 20 de metri
lungime şi 4 metri grosime. 9 dintre aceste blocuri se află pe latura de
nord a templului, 9 la sud şi 6 la vest. Mai este nevoie să insistăm ca
să înţelegem că noi, cu tehnologia noastră, suntem nişte pigmei faţă de
aceşti giganţi ai antichităţii?
În
plus, mai există o piatră, mai mare decât toate celelalte, situată la
câţiva kilometri depărtare de Baalbeck, într-o carieră de calcar (foto
sus). Are 1200 de tone şi depăşeşte 21 de metri lungime. Aceste
dimensiuni impresionante o fac să fie cea mai mare piatră prelucrată
dintr-un singur bloc din lume. Este numită Piatra Soarelui şi are un
capăt ridicat de pe pământ, iar partea opusă este încă lipită de rocă,
aproape gata pentru a fi dusă la destinaţie.
Calculatorul din Antikythera
În
anul 1901 a fost descoperită în apele teritoriale ale Greciei, în
Antikythera, o insulă aflată între Creta şi Peloponez, o epavă care
zăcea pe fundul apei. Pe această ambarcaţiune a fost descoperit cel mai
vechi calculator din lume, un instrument care a fost inventat abia în
secolul trecut de către impunătoarea noastră civilizaţie. Cum este
posibil? Simplu: cei care l-au făcut erau o civilizaţie mai avansată,
mai civilizată, mai inteligentă şi mai bună ca noi. Așa ar fi logic.
Calculatorul
din Antikythera este construit din bronz, are nenumărate roţi zimţate
şi se pare că era folosit la navigaţie sau în astronomie. Au fost
recuperate 80 de fragmente din acest sofisticat mecanism, cu ajutorul
cărora s-a putut reconstrui acest obiect care n-ar trebui să existe,
după marii noştri oameni de ştiinţă, care l-au catalogat ca fiind un
obiect în afara timpului său. Bine, bine, n-ar trebui să existe dacă
n-ar fi fost găsit, dar în condiţiile în care el există, poate fi văzut
și atins, cum mai poţi să-i negi existenţa şi să-l treci la mistere? De
ce atâtea mistere? Cineva l-a făcut, din moment ce el există! În
prezent, calculatorul care n-ar trebui să existe se află în muzeul din
Atena.
Urme umane de 500 de milioane de ani
Câţi
dintre noi n-am auzit că în lume s-au găsit diferite urme umane în
piatră sau pământ fosilizat? Însă puţini sunt cei ce ştiu despre o urmă
umană pe care oamenii de ştiinţă ai sistemului n-au putut s-o conteste.
Au încercat s-o ascundă prin vreun sertar sau în catacomba vreunui
muzeu, dar n-au reuşit. Au făcut însă ceva: au vorbit foarte puţin
despre ea, ca să nu se ştie prea mult despre această descoperire, şi au
dezbătut cazul doar în lumea lor.
Să vedem ce este cu această urmă care pentru mulţi n-are vreo valoare şi nici nu este cine ştie ce frumuseţe.
În
1968, William J. Meister se afla în împrejurimile Antelope Spring, la
43 de mile depărtare de Delta, Utah, în căutare de fosile pentru
colecţia lui particulară. A descoperit în acea zi foarte mulţi
trilobiţi, nişte scoci fosile din perioada Cambrian. În acea vreme, aşa
cum se învaţă încă din şcoli, pe pământ nu exista viaţă în afara
scoicilor, lichenilor, meduzelor şi ciupercilor. Meister a descoperit
uimitoarea urmă când o bucată de piatră s-a deschis ca o carte atunci
când ciocanul său a lovit-o. Era o urmă umană care a călcat un trilobit,
mic crustaceu preistoric. În afară de faptul că era pentru prima dată
în lume când se putea dovedi ştiinţific că omul a existat înaintea
dinozaurilor, care în acest caz nici nu se născuseră, această urmă mai
are o particularitate: piciorul care a făcut-o era încălţat! Cum poţi să
ascunzi oamenilor o aşa de mare descoperire şi să continui să le spui
în şcoală copiilor că omul nu a cunoscut dinozaurii?
Încălţămintea
este lungă de 26,03 centimetri şi lată de 8,9 centimetri. Călcâiul este
separat de talpă şi se vede destul de bine adâncitura tocului
încălţămintei pe care o purta omul, aşa cum rămâne de fapt orice urmă de
încălţăminte pe pământ în zilele noastre. Meister n-a găsit niciun
geolog dispus să analizeze supărătoarea urmă umană şi atunci a publicat
ştirea în ziarul local The Desert News, care la scurt timp a
devenit de notorietate naţională. În acest fel, el a putut duce amprenta
doctorului Clarance Coombs, de la Columbia Union College, şi geologului
Maurice Carlisle, de la Universitatea din Colorado. Carlisle a
scormonit două ore înainte să găsească un strat de nămol care ar fi
reprezentat proba faptului că formaţiunea s-a găsit un timp la
suprafaţă, fiind aptă să conserve urmele, dar în van, urma provenea
dintr-un strat din perioada Cambriană, adică de acum 505-590 de milioane
de ani. Această datare a iritat enorm mediul academic, care nici în
faţa probelor de necontestat n-au vrut să recunoască autenticitatea ei,
refuzând să studieze în detaliu această mărturie antică a existenţei
umane pe pământ.
Michael A. Cremo și Richard L.
Thompson, doi cercetători americani, autori ai unei cărți extraordinare,
pentru că demască cu probe științifice minciunile lumii academice,
carte cenzurată, înjumătățită și contestată, intitulată Arheologia interzisă,
au studiat această urmă la calculator, concluzionând că nu este cu
nimic diferită de o urmă modernă, lăsată de un pantof; deci urma din
Cambrian este perfect autentică.
În acest caz, nu
numai că este demascată minciuna inexistenţei omului în timpuri
preistorice pe această planetă, dar este şi proba cu care se dovedeşte
clar că cel care a lăsat-o nu era un primitiv.
Dacă
ar fi luate în calcul măcar aceste câteva exemple, fără să se ţină cont
de alte mii care s-au descoperit în întreaga lume, s-ar demonstra clar
că istoria ne-a fost schimbată, că am fost minţiţi, că trecutul nostru
este altul, și că ar trebui să se rescrie totul, iar copiii noştri n-ar
mai fi nevoiţi să înveţe minciuni, prezentate ca adevăruri de
necontestat.
Postări
